Un „Pacman” pe cer

Bogăția de detalii face din această mică nebuloasă de gaz, descoperită de astronomul american Barnard în 1881, o destinație îndrăgită pentru pasionații de obiecte deep-sky.

La 26 noiembrie 1881, astronomul american Edward Emerson Barnard a descoperit o mică nebuloasă gazoasă în constelația Cassiopeia. Acesta căuta, de fapt, comete, pentru a căror descoperire se oferea un premiu de 200 de dolari (echivalentul a 4400 de dolari în prezent). Barnard și-a descris descoperirea ca fiind o nebuloasă slabă și difuză, cu un diametru de cel mult zece minute de arc. Acesta a primit denumirea NGC 281, iar roiul stelar central numărul de catalog IC 5090.

NGC 281 este o nebuloasă de emisie tipică, în care materia nebuloasă - în mare parte hidrogen - este excitată de una sau mai multe stele foarte fierbinți și o fac să strălucească. În centrul nebuloasei, la o distanță de circa 9500 de ani-lumină, se află steaua multiplă HD 5005. Aceasta este cel mai strălucitor (cca 7,m8) și, în același timp, cel mai fierbinte membru al roiului stelar, astfel încât, cu radiația sa UV de mare energie, asigură cea mai mare parte a ionizării regiunii de hidrogen înconjurătoare.

La modul ideal, o astfel de zonă apare sferică, cu sursa de energie în centru. În cazul lui NGC 281 însă, aproximativ un sfert din nebuloasă este ascunsă de norii de praf aflați în față. Acest lucru creează o formă specială, impresionantă atât fotografic, cât și vizual, care le-a amintit observatorilor cerului din anii 1980 de un personaj celebru dintr-un joc pe calculator. Astfel, micul obiect a primit porecla de nebuloasa Pacman, adesea folosită și astăzi. Într-adevăr, impresia este că ceața vorace vrea să apuce norul de praf.

Situată aproape de cea mai strălucitoare stea din Cassiopeia, α Cas, nebuloasa NGC 281 este ușor de găsit. Pe un cer întunecat, poate fi observată cu o apertură mică și chiar printr-un binoclu, ca o impresie slabă de nebuloasă în jurul stelei centrale strălucitoare. HD 5005 este o stea multiplă provocatoare, formată din patru sori; componenta cea mai dificilă se află la o distanță de numai 1,4". Forma tipică de Pacman se relevă la aperturi medii ale telescopului și folosind un filtru de nebuloasă. Lângă partea nebulară pregnantă, este vizibilă o zonă mai slabă, prin care incizia în formă de pană a norul de praf din amonte devine limpede.

Dificil, dar drăguț, este un nor întunecat mic și compact direct la nord de steaua centrală. Cu o optică mai mare, de peste 8 inch, puteți încerca să il observaţi.

Autor: Nico Schmidt / Licență: Oculum-Verlag GmbH