5 nebuloase planetare minunate – cum să găsiți Clepsidra, Inelul și Bulgărele de zăpadă

Ce sunt nebuloasele planetare? Cum pot să le observ? Haideți să facem o plimbare la cele mai frumoase 5 obiecte pentru telescopul dvs.

Aha, o nebuloasă!
Acest comentariu a venit într-un final de la persoana care privea prin telescopul meu. Există persoane care nu sunt deosebit de impresionate atunci când privesc prima dată printr-un telescop. 
De ce? 
Pentru că nu știu la ce se uită. Este important să știi ce se află în spatele unui obiect astronomic. Ce observăm concret? 
Când i-am explicat despre ce este vorba, aceeași persoană a exclamat: „Wow!” Este mult mai distractiv să priviți obiectele cerești atunci când dispuneți de câteva informații generale.
În acest articol vă prezint 5 nebuloase planetare interesante. Cu instrucțiuni despre cum să le găsiți.
Înainte de toate, să aflăm însă rapid ce sunt aceste obiecte astronomice misterioase.

Nebuloasele planetare sunt obiecte deep-sky, aflate departe, în afara sistemului nostru solar, la o distanță de mulți ani lumină. Aceste nebuloase au fost inițial stele, la fel ca și Soarele nostru. 
Stelele au și ele o viață, la fel ca oamenii: se nasc, trec printr-o etapă a copilăriei, apoi prin cea a vârstei adulte și ajung la bătrânețe. Ele nu sunt bineînțeles organisme vii, însă trec printr-o transformare. Aceste procese durează milioane, ba chiar miliarde de ani.
Nebuloasele planetare împreună cu stelele lor centrale au fost cândva gigante roșii. Stele care s-au umflat la finalul vieții lor, arzând tot hidrogenul din nucleu, transformându-l în heliu, extinzându-și în același timp învelișul exterior. În lipsa presiunii radiațiilor din interior, s-au contractat, expulzând în repetate rânduri masă, ajungând în cele din urmă pitice albe, nu mai mari decât o planetă.

Aceste stele moarte se formează din stele cu până la 1,5 mase solare și ajung ulterior la temperaturi de suprafață de circa 30.000 - 150.000 K. Nebuloasa respinsă este formată din hidrogen, heliu, oxigen. Ea se extinde adesea cu 25 de kilometri pe secundă. O vedem pentru că este făcută să strălucească de radiațiile ultraviolete puternice ale piticei albe. Dacă astronomii examinează spectroscopic nebuloasa din jurul stelei moarte, pot afla lucruri interesante despre viața și compoziția fostei stele. 
De altfel, originea termenului „nebuloasă planetară” datează din secolul al XVIII-lea. Când Wilhelm Herschel a observat primele nebuloase planetare în jurul anului 1764, ele i se păreau ca planete mari din sistemul nostru solar. Această presupunere era justificată din punct de vedere vizual, deoarece telescoapele vremii aveau adesea o rezoluție scăzută. Așa s-a popularizat această denumire frumoasă.

Nori de fum din vremuri primordiale

Ca tot ceea ce există în univers, nebuloasele planetare au și ele vârste diferite. Nebuloasele tinere pot avea doar o vârstă de 2000 de ani. Pe acestea le observăm ca nebuloase compacte și strălucitoare. Exemplarele foarte vechi  pot ajunge la o vârstă de 10.000 de ani. Nebuloasele sunt atunci foarte extinse și pot fi văzute doar sub un cer întunecat. Pe măsură ce nebuloasa care odată a părăsit steaua continuă să se extindă, ea devine în cele din urmă invizibilă, pierzându-se în vastitatea cosmosului.

Cum să observăm nebuloasele planetare
Se spune că obiectele nebuloase trebuie să fie observate sub un cer întunecat. Pentru unele dintre nebuloasele planetare compacte acest lucru nu este valabil. Pe unele le putem observa chiar și din oraș sau cel puțin din zone care oferă o boltă cerească de condiții medii.
Dacă credeți că nebuloasele planetare arată mereu la fel, vă înșelați. Ele pot lua diferite forme.

Putem distinge mai multe forme:
- inele
- discuri
- forme tip halteră sau clepsidră
- forme neregulate

Este interesant să recunoaștem direct formele respective în timpul observării. Pentru nebuloase mai extinse este interesant de observat cu un filtru OIII linia OIII de oxigen dublu ionizat. Dacă folosiți un telescop mai mare, cu apertura de peste 200 mm, un astfel de filtru vă poate fi util. 
În cazul nebuloaselor compacte puteți renunța de cele mai multe ori la filtru și le puteți mări mai mult. În cazul nebuloaselor strălucitoare, condițiile bune ale bolții cerești nu sunt, de asemenea, atât de importante. 
Linia OIII este evidentă la nebuloasele planetare, cu sau fără îmbunătățirea contrastului. Aceasta radiază în intervalul verde de lumină vizibilă (la 495 și 500 de nanometri), interval la care ochii noștri sunt cei mai sensibili. De aceea vedem la unele nebuloase o culoare verzuie.

Catalogul Messier cuprinde doar patru nebuloase planetare. Una dintre ele este nebuloasa Haltera M 27, una dintre cele mai strălucitoare de acest gen de pe bolta cerească. A fost descoperit de Charles Messier în anul 1764 și a fost descrisă pentru prima dată ca o formă de halteră de către John Herschel. 
Când privim nebuloasa Haltera recunoaștem imediat o halteră sau un fel de clepsidră. Aceasta reprezintă însă doar cea mai strălucitoare parte a nebuloasei. În imaginile cu expunere lungă putem vedea și un halo nebulos, circular, care înconjoară clepsidra .

Având o lungime de 3 ani lumină și o vechime de aproximativ 9000 de ani, M 27 este destul de mare. Culoarea sa verzuie predomină în telescop, iar singura stea centrală (cu o strălucire de 13,5 mag) poate fi văzută bine prin telescoapele de 8". Cele două arcade sau urechi în formă de cupolă din dreapta și din stânga clepsidrei pot fi văzute și prin telescoape mai mici, cu o putere de mărire de minim 50x.
Pentru observația noastră este suficient și un binoclu mediu bun de 10x50 sau un binoclu mare de 20x80. Observații mai simple și mai reușite puteți face cu un telescop mic de la 4" sau un telescop mediu de la 6". Desigur, limite superioare nu există. Printr-un telescop de 12" veți observa diferite detalii.
Începeți observația devreme toamna. Constelațiile de vară vor fi coborât curând la linia orizontului, însă noi vrem să surprindem totuși nebuloasa Haltera. Aceasta se ascunde în constelația Vulpea, pe care începătorii o trec adesea cu vederea pentru că pare atât de mică, fiind formată din numai două stele strălucitoare. O descoperiți între constelațiile Lebăda și Vulturul. Putem găsi așa nebuloasa M27? Nu încă. 
Mai avem nevoie și de constelația Săgeata. Veți găsi și această constelație compactă lângă Vulpe, în direcția Vulturului. Săgeata este o constelație mică, dar distinctă, și arată într-adevăr ca o săgeată. 
Țintiți cu căutătorul steaua cea mai exterioară din vârful săgeții. Deplasați-vă apoi paralel cu circa un grad către constelația Lebăda. Urmați un mic arc de trei stele de 6,5-7,1 mag și veți întâlni automat nebuloasa Haltera.

Nu puteți vedea un obiect prea bine? Aceste sfaturi utile vă pot fi de folos.
Filtrul clipește: Folosiți un filtru OIII și/sau UHC și introduceți-l într-o roată de filtre. Observați alternativ și rapid cu și fără filtru; veți observa o clipire în ocular.

Măturarea câmpului: Mișcați puțin telescopul înainte și înapoi, pentru ca stelele să se deplaseze în ocular. Nebuloasă cu strălucire redusă poate apărea brusc. Percepem mai clar obiectele în mișcare.

Nebuloasa Inel M 57 este un obiect pe cerul vară și una dintre cele mai cunoscute nebuloase planetare. La fel ca atunci când vizităm obiective turistice, această nebuloasă este unul dintre punctele de atracție pe care trebuie să le fi văzut și pe care ești mereu bucuros să îl revezi. 
Nebuloasa Inel a fost descoperită în anul 1779 de observatorul Antonie de Darquier de Pelleoix. Puțin mai târziu, Charles Messier a inclus-o în celebrul catalog Messier, un catalog de nebuloase și galaxii relativ strălucitoare, indispensabil astronomilor amatori. La acea vreme, oamenii erau nedumeriți cu privire la natura reală a nebuloasei. Inițial s-a presupus că este un roi stelar.

În realitate, obiectul a fost cândva o stea ca Soarele nostru, s-a umflat și a devenit o pitică albă. Vânturi stelare puternice au suflat și au creat nebuloasa Inel în urmă cu circa 20.000 de ani. Nebuloasa de formă ușor ovală, are o întindere aparentă de aproximativ 100 de secunde de arc, fiind astfel circa de două ori mai mare decât Jupiter. Învelișul de gaz se extinde constant, cu 50 de kilometri pe secundă. Cu alte cuvinte: în fiecare secundă nebuloasa crește cu o secundă de arc. Diametrul real al nebuloasei Inel este de un an lumină, iar distanța de Pământ este de 2.300 de ani lumină. 
O puteți găsi cu binoclu mare de 15x70 sau 20x80, dar nu veți vedea decât un punct. Delicatul inelul de fum poate fi văzut foarte bine cu un telescop cu puterea de mărire de peste 100x. Dacă observați precis, veți descoperi regiuni cu luminozitate diferită.
Cum găsiți nebuloasa Inel? Nebuloasa se ascunde în mica constelație Lira, aflată sus pe cer în timpul lunilor de vară. Vega, steaua principală, este una dintre primele stele care apar pe firmament la lăsatul serii. Cu stelele sale principale, constelația Lira arată ca un paralelogram. Nebuloasa Inel este ușor de găsit între cele două stele din partea de jos, Sulafat și Sheliak.

Bulgărele albastru de zăpadă sau Blue Snowball, în limba engleză, este o frumoasă nebuloasă planetară de pe bolta cerească de toamnă, cu o magnitudine aparentă de 8,3 mag. Culoarea albastră distinctă, de unde îi provine și numele, poate fi văzută prin telescoape de toate dimensiunile. 
William Herschel a descoperit nebuloasa în anul 1784 și a descris-o ca pe un disc asemănător unei planete, cu diametrul de 15 inch. Ne putem imagina foarte ușor cum observatorii din acea vreme au putut confunda o astfel de nebuloasă cu o planetă ca Neptun - chiar și doar datorită culorii.

Nebuloasa Bulgărele albastru de zăpadă, situată la o distanță de 6000 de ani lumină, ni se pare atât de albastru deoarece strălucește foarte puternic în linia OIII a spectrului, la 500 și 495 nm, pe care o percepem drept culoarea albastru-verziu. În interiorul nebuloasei se află o pitică albă foarte fierbinte, cu o temperatură a suprafeței de 75000 Kelvin. Din păcate, nu putem vedea steaua centrală nici cu cele mai mari telescoape de amatori. Ar putea fi din cauza faptului că nebuloasa apare prea difuză chiar și în centru, iar steaua centrală nu are nicio șansă să se zărească. 
Chiar și cu un binoclu sau un telescop cu putere de mărire scăzută observăm un punct albastru, care nu poate fi distins de o stea. Dacă nu îl puteți localiza corect la început, ulterior este dificil de recunoscut. Acesta se află în compania mai multor stele strălucitoare. 
La o putere de mărire ceva mai ridicată, de 30x, putem vedea un disc mic, mai degrabă oval decât rotund. Acum observăm și aspectul difuz, destul de diferit față de cel al unei stele. Datorită luminozității ridicate a suprafeței, putem mări mai mult, iar la 150x – 200x putem vedea o zonă exterioară luminoasă și o zonă interioară puțin mai întunecată. 
Cum găsim nebuloasa Bulgăre de zăpadă?
NGC 7662 se află într-o regiune relativ săracă în stele strălucitoare. Stelele principale strălucitoare ale unor constelații învecinate sunt la  distanță mare, de 10°-15°. La jumătatea distanței de Alpheratz, steaua din stânga din Marele Pătrat, în direcția constelației Cefeu, veți întâlni un lanț triplu de stele cu magnitudinea cuprinsă între 3,8 și 4,2 mag. Orientați-vă cu căutătorul după steaua inferioară ι And și deplasați-vă spre vest cu două grade

Printre obiectele de pe bolta cerească găsim tot felul de formațiuni bizare. Una dintre ele este nebuloasa planetară NGC 6826, care clipește. Ați citit corect. Când observăm această nebuloasă, ea într-adevăr clipește. 
Cum este posibil așa ceva?

Nu este vorba de vreun efect astrofizic, ci de fiziologia ochiului nostru, în care imaginea cade alternativ pe zone sensibile și nesensibile ale retinei.

Puteți observa nebuloasa NGC 6826 chiar și cu telescoape mici. Din cauza efectului, acest lucru este chiar mai fascinant decât printr-un telescop mare. Având magnitudinea de 8,8 mag, este relativ ușor de găsit în constelația Lebăda. Nu este totuși atât de ușor de recunoscut la prima vedere, deoarece pare extrem de compactă la o putere de mărire redusă; la început veți vedea doar steaua centrală strălucitoare. Ar trebui să știți deja unde să găsiți această „steluță”.
Odată ce a-ți găsit-o, folosiți imediat o putere de mărire de 100x și veți observa imediat steaua centrală strălucitoare de 10,6 mag. Dar unde a dispărut nebuloasă? Aceasta are o formă compactă și foarte rotundă, dar nu o veți vedea la o observare „normală”. Dar dacă vă uitați acum puțin mai încolo de steaua centrală, nebuloasa va apărea în ocular ca prin magie. Dacă alternați privirea directă și laterală, ea va începe să clipească, dispărând și reapărând.
Puteți observa acest efect fascinant doar la telescoapele mai mici. Efectul este creat folosind tehnica privirii directe (când privim obiectul) și indirecte (când privim puțin în lateral) și este vizibil doar atunci când obiectul se află la limita de percepție a telescopului. 
Cum găsiți nebuloasa? 
În aripa stângă a constelației Lebăda (sau în partea dreaptă, dacă priviți Lebăda ca pe o cruce) găsiți stelele Delta Cyg și Iota Cyg, între ele fiind steaua de 4,4 mag Theta Cyg. Deplasați-vă cu aproximativ 50’, adică aproape un grad, la o stea de 6,2 mag. De aici sunt încă 24’ până la nebuloasa planetară care clipește NGC 6826. Folosind o putere de mărire redusă și un ocular cu unghi extrem de larg, dacă plasați Theta Cyg la marginea câmpului vizual, puteți vedea nebuloasa și lanțul de stele.

Această nebuloasă planetară este cunoscută sub numele de Mica Nebuloasă Haltera, fratele mai mic al nebuloasei Haltera sau Fluturele. M 76 este una dintre cele patru nebuloase planetare din catalogul Messier. Chiar dacă este cea mai slabă dintre cele patru nebuloase,  ea oferă totuși o experiență de vizionare plăcută. 
Dacă începeți să o căutați cu binoclul, trebuie să știți exact unde să cautați și să aveți ceva experiență în observarea astronomică. Cu un binoclu ceva mai mare (de 20x80) o puteți observa foarte bine. Va apărea ca o nebuloasă minusculă. Privită însă prin telescop, nebuloasa se arată în toată splendoarea.

Ce ascunde acest obiect astronomic? O stea centrală binară apropiată, de aproape 18 mag și o temperatură la suprafață de 140000 Kelvin. Nebuloasa care emană din stele se află la 2.500 de ani lumină distanță și se extinde cu 50 km pe secundă sau cu 180.000 km pe oră. Pentru comparație: sonda spațială Voyager 2, care călătorește prin spațiul cosmic din anul 1977, călătorește cu 48.000 km pe oră și a parcurs de la lansare 18 miliarde de kilometri. 
La puteri de mărire foarte reduse, M 76 apare aproape stelară sau rotundă. Doar la o putere de mărire de 50x – 60x nebuloasa își dezvăluie aspectul alungit, asemănător unui dop. Cu un telescop de 100 mm și o putere de mărire adecvată, puteți vedea o structură alcătuită din două părți cu o mărire. În trecut se credea că ar fi vorba de două nebuloase. În partea din mijloc puteți vedea la est și la vest două zone luminoase, aproape o structură, cu o linie întunecată în mijloc. Cu un filtru OIII sau UHC, când cerul este întunecat, pot fi văzute uneori două arce mici care ies din nebuloasă. 
Cum găsiți nebuloasa? 
Toamna, M 76 este sus pe bolta cerească, fiind ușor de văzut. Găsirea nebuloasei este puțin mai dificilă. Ne orientăm în linii mari după constelațiile Cassiopeia și Andromeda. Mica Nebuloasă Haltera se află aproape exact între ele. În apropiere se găsesc două stele de luminozitate moderată, de 3,5 mag și 4,0 mag. Prima stea - Ypsilon And - este mai strălucitoare. De aici vă deplasați cu 2 grade mai departe (spre Cassiopeia) la a doua stea - Phi Per. M 76 nu mai e departe. La doar circa 50’ mai departe ați ajuns la destinație.

Aceste 5 nebuloase planetare sunt printre preferatele mele; nu mă pot sătura să le observ. De fiecare dată pare că descopăr ceva nou. Pe care dintre nebuloase vreți să o observați în nopțile următoare?

În timpul observării, vă puteți întoarce puțin în epoca lui Wilhelm Herschel și vă puteți întreba ce vedeți de fapt.

Vă doresc o observare cât mai plăcută.

Marcus este astronom amator, textier, autor și un mare iubitor al cerului nocturn. Din anul 2006, îi ajută pe pasionații de astronomie să își găsească telescopul potrivit - în prezent prin intermediul articolelor și materialelor video.

Fiind un veritabil coffee-junkie, observă bolta cerească cu espressorul alături.